Ochii care nu se vad, se uita

Toata lumea stie proverbul. Eu am aflat pe propria piele ca este adevarat, ma rog, oricum e logic ce spune acesta, in sensul ca daca nu mai vezi o persoana mult timp, nu mai vorbesti cu ea, incepi treptat sa o uiti si totusi zilele trecute s-a intamplat ceva ce mi-a confirmat veridicitatea acestui proverb.

Acum cateva zile m-am intalnit cu doi fosti colegi de liceu, cu care in aproape 2 ani de zile de cand am terminat cred ca m-am vazut doar de vreo 2-3 ori. Si am mers impreuna spre casa, luand acelasi metrou. Si daca in urma cu ceva timp, nu aveam nici o jena, discutam orice cum s-ar zice, doar fuseseram 4 ani de zile colegi, am realizat ca discutia noastra a fost una destul de formala, cu intrebari de genul: „cum o mai duci?”, „cum e cu facultatea?’, „pe cat intri in sesiune?”. Pur si simplu nu mai era ca inainte si cu unul din acesti colegi eram prieten bun, mi-a fost chiar coleg de banca. Inca il consider un prieten bun, doar ca faptul ca nu mai vezi si nu mai vorbesti cu o persoana, te instraineaza.

Si asta cu persoane cu care eram cat de cat apropiat, dar mai am si alti colegi pe care nu i-am vazut deloc. Ma gandesc ca intalnirea cu ei ar fi placuta, dar in acelasi timp si ciudata. Poate ca ceea ce scriu este ceva normal, se intampla tuturor probabil si desi mi s-a mai intamplat si mie, nu stiu de ce tocmai acum am observat mai bine lucrul acesta.

E clar, in sesiune sunt mai sensibil!😛

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s